Viața bucureștenilor a fost, până la mijlocul veacului al XIX-lea, marcată de constante nenorociri. Acum două secole, epidemiile de ciumă sau holeră, marile incendii, inundațiile zdravene, secetele urmate de foamete, războaiele distrugătoare sau ocupațiile străine erau evenimente cotidiene. Unul dintre cele mai mari astfel de necazuri abătute asupra Bucureștilor a fost „ciuma lui Caragea” din ani 1813-1814. Numele îi venea de la domnitorul fanariot Ioannis Georgios Karatzas, cunoscut la noi ca Ioan Gheorghe Caragea. În decembrie 1812, acesta era numit domn al Valahiei, iar la câteva luni de la urcarea sa pe tron a izbucnit cea mai mare epidemie de ciumă din câte văzuseră românii.
S-a spus că boala a fost adusă chiar de suita cu care domnitorul a venit de la Istanbul și că unii dintre însoțitorii săi au murit pe drum de ciumă, dar acest lucru nu este confirmat de documente. Molima apăruse în capitala Imperiului Otoman încă din 1811, iar autoritățile ruse de ocupație din Valahia și Moldova luaseră măsuri de prevenire. La trecerea Dunării, curierii turci erau nevoiți să rămână câteva zile în carantină, iar documentele pe care le transportau trebuiau tratate cu oțet și apoi afumate.
În Valahia, se pare că molima a apărut inițial în Teleorman. Vodă Caragea a înființat un cordon la marginea acestui județ, în încercarea de a împiedica răspândirea spre București. Boala s-a împrăștiat însă rapid în Olt, Vlașca și Ilfov, iar în luna aprilie apăreau deja primele cazuri în capitală. Autoritățile au luat o serie de măsuri, însă viteza cu care acestea au fost implementate a fost depășită de rapiditatea cu care ciuma s-a răspândit în oraș. Igiena precară a populației, sărăcia și lipsa unui sistem medical bine pus la punct au contribuit din plin la explozia cazurilor de ciumă.
Abia de la 1 iulie capitala a fost închisă. Persoanele care doreau să intre în oraș o puteau face prin opt dintre barierele acestuia, după ce rămâneau în carantină 12 zile, în timp ce mărfurile erau depozitate pentru 15 zile. Bolnavii și cei care intraseră în contact cu ei trebuiau izolați, iar casele și obiectele acestora urmau să fie curățate, afumate și aerisite. Obiectele de mică valoare erau distruse. La fel și casele improvizate sau bordeiele, care nu puteau fi bine aerisite. Țiganii și cerșetorii au fost îndepărtați din oraș, negustorilor ambulanți li s-a interzis să își exercite meseria, la fel și prostituatelor, cârciumile și cafenelele au fost închise, având voie să vândă doar prin fereastră, pentru a fi evitat contactul dintre cetățeni. Alimentele și obiectele cumpărate trebuiau afumate, iar banii dezinfectați cu oțet. Pe lista de „ponturi după care să fie dator tot norodul din politia [=orașul] Bucureștilor de ori-ce treaptă, ca să urmeze fieș-care spre a fi păziți și feriți de zmreduiala [=molipsirea] boalei a ciumei”, emisă în luna august, primul se referea la distanțarea fizică: „Când se vor întâlni pentru vre-o trebuință ca să vorbească, să stea departe unul de altul de trei pași, ferindu-se de a nu merge duhul unuia în gura altuia, sau a se atinge unul de altul”.
Măsurile s-au dovedit însă a fi insuficiente, multe dintre ele au fost luate prea târziu, iar populația a întârziat aplicarea lor. De exemplu, închiderea cârciumilor nu s-a făcut la timp, drept pentru care vodă Caragea îl trăgea la răspundere pe marele spătar, poruncindu-i să pună în aplicare măsura: „Dumnea-ta Vel Spătare, atâtea zile sunt de când am poruncit Domnia-Mea, ca toate cârciumile și cafenelele (bez [=în afară de] a beiliculul) să se poprească a nu se face într’însele adunare de oameni spre băutură și cel ce va voi să bea vin să meargă să’și cumpere cu vasul si să’l ducă la casă-și, ca să’l bea acolo, și împotrivă auzim că cele mal multe cârciumi sunt deschise făcându-se într-însele adunare de oameni spre băutură”. Și marelui agă, vodă îi atrăgea atenția, tot în legătură cu închiderea cârciumilor, că atunci „când Spătăria poruncește dregătorilor săi și poruncile nu se pun în lucrare, acei dregători se numesc neurmători datoriei lor”. Dacă un cârciumar încălca această regulă și redeschidea localul său, spunea un ordin domnesc, „cu hotărâre să se știe, că acela se va spânzura la ușa prăvăliei lui”.
Dar era prea târziu, situația fiind deja scăpată de sub control. Văzând aceasta, vodă Caragea a dat voie tuturor celor care doreau să părăsească Bucureștii, iar celor care nu aveau unde să fugă li s-a interzis contactul direct și vizitele la rude sau prieteni. Domnitorul s-a retras și el la mânăstirea Cotroceni, lângă București. Din zece oameni care se îmbolnăveau, nouă mureau, iar în momentele de vârf ale epidemiei, aveau loc circa 300 de decese pe zi în București. Per total, se estimează că „ciuma lui Caragea” a luat 25-30.000 de vieți, într-un oraș care ar fi avut la acea vreme în jur de 80.000 de locuitori.
Mulți dintre medici au fugit, iar bolnavii erau dați în grija cioclilor, care îi așezau, bolnavi peste morți, în căruțe și îi duceau pe câmpurile de la Dudești și Cioplea. Majoritatea decedau pe drum, iar altora le era grăbită moartea de ciocli, care voiau să pună mâna mai repede pe bunurile ciumaților. O lovitură de par în capul bolnavului îi scutea de așteptare. Și călugărul cărturar Dionisie Eclesiarhul nota că epidemia reprezenta „bucuria cea mare a cioclilor și a crailor de pe uliță”. Abuzurile cioclilor și înmulțirea tâlharilor contribuiau și ele la starea de panică din oraș. Ioan Dobre, cojocar și dascăl la biserica Batiștei, scria că „la spital făcea grămăzi câte 100 de trupuri goale, flăcăi tineri, fete mari, copii, bătrâni, bogați, săraci și să umfla ca bordușii de soare. Apoi făcea șanțuri și-i arunca acolo, unul peste altul, țiganu, boeru, ovreiu, armeanu, nu se căuta, la rând”. Dobre considera că ciuma reprezenta o pedeapsă divină cauzată de imoralitatea populației. Bărbații, spunea el, se îmbrăcau cu „portu strein ca păgânii, unii nemțește, alții franțozește, alții în alt chip, cu părul tuns cu zulufi ca muerile” și citeau din „învățătura lui Volter”, în timp ce femeile umblau „cu capetele goale și tunse, dezgolite până la brâu”.
Mărturiile directe ale contemporanilor despre „ciuma lui Caragea” sunt puține și de cele mai multe ori fugitive. O parte sunt însemnări făcute pe cărți, cum era pe atunci obiceiul: „fost’au ciumă mare”, „au fostu mare ciumă”, „au fost ciuma cea mare”, „de la luna lui iunie ciumă groaznică au fost în toată Țara Rumânească”, „de la Preobrejenie [=Schimbarea la față] au fost ciumă și au murit mulțime de oameni”, „astăzi au adus moaștele ale sfântului cuviosului părintelui nostru Grigorie Decapolitul de la mănăstirea Bistriței, din porunca mării sale Ioan Gheorghie Caragea voevod, pentru boala ciumei, ce foarte rău să aprinsăsă la București”, „s-au spart Bucureștii de ciumă. Și au fost ciumă mare, cât altă dată spun că n-au mai fost, și au ținut până la mart[ie], leat 1814”. Martie 1814 a fost momentul în care majoritatea restricțiilor au fost ridicate, după ce vodă a observat că epidemia „merge spre scădere și împuținare”. O parte dintre măsurile de prevenire au rămas însă în continuare în vigoare. De exemplu, bâlciurile și petrecerile cu multe persoane au fost interzise încă o vreme.
Cele mai citate „mărturii” despre „ciuma lui Caragea” sunt cele dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri. El oferă mai multe informații eronate (cum ar fi data izbucnirii epidemiei, a doua zi după urcarea pe tron a lui vodă), dar și descrieri ale unor aspecte din viața bucureștenilor de la acea vreme, printre care se numără deja faimoasa afirmație a unui cioclu, într-un așa-zis raport: „Azi am adunat 15 morți, dar n’am putut îngropa decât 14, fiind-că unul a fugit și nu l’am putut prinde”, ceea ce reprezintă cel mai probabil o legendă urbană. Ion Ghica nu era încă născut în vremea „ciumei lui Caragea”, deci „mărturiile” sale sunt cel mult reproduceri a ceea ce alții i-au povestit. Le vom lăsa, deci, la o parte, concentrându-ne pe ceea ce contemporanii au consemnat.
Dionisie Fotino, care pe atunci era secretarul lui vodă Caragea, scria că ciuma „a răpit o mulțime de viețe. Cu toate măsurile feritoare, care le luase Domnul pentru București, boala a răsbătut și aice. Atunce a început a se răspândi toți în toate părțile și a fugi ca de sabie și de foc; în curând a rămas orașul deșert, stând pe loc numai Domnul cu boerii de pe lângă el și consulaturile; n’a rămas însă nici Curtea Domnească neatinsă, ci au murit câți-va, cu toate îngrijirile ce erau. Această boală era așa de cumplită, în cât mureau câte o sută de oameni pe zi, numai dintre lăcuitorii sărmani ai mahalalelor ce rămăseseră în oraș, făr’a socoti pe acei ce muria în spitalurile așezate afară din oraș. Această urgiă dumnezeească a prelungit mai un an în oraș. După aceasta, încetând de la sine, au început oamenii a se aduna pe a casă”.
O mărturie interesantă a fost lăsată de ploieșteanul Ioan Stoicescu, aflat atunci la București. El povestea că „această pestilență era foarte îngrozitoare, astfel că în douăzeci și patru de oare muriau peste o mie de indivizi numai în București. Astfel se pustiise Capitala. Țeranii de pe afară nu mai veniau în București de frica acestui flagel. Fiecare naționalitate ce se afla în Capitală își avea oamenii săi, cărora li se zicea ciocli; aceștia erau meniți să înmormânteze cadavrele celor ce muriau de această pestilență, pe care îi cărase la spitalul numit Dudescu, afară din București. Acești ciocli ce cărau morții erau mai cumpliți decât fiarele sălbatece, căci puneau pe morți ca lemnele în car și de-asupra morților pe cei bolnavi”.
Bineînțeles, nu toată lumea respecta regulile impuse. Dumitrache Merișeanu, fiu de negustor, la vremea aceea adolescent, povestea mai târziu că venea de la Oltenița, „dară nu pă drumu, pentru că era pază pentru dă ciumă”. Tot el mai spunea că oamenii erau atât de speriați, încât dacă cineva pierdea un obiect de valoare pe drum, nimeni nu îndrăznea să îl ia, fiindu-le oamenilor „frică de molipsire”. De asemenea, povestea Merișeanu, Caragea era un domnitor foarte strict, hoții fiind pedepsiți prin „ţapă, spânzurători, tăieria de mâini, tăieria de nasu şi urechi, ţintuiria de urechi”. El mai relata o întâmplare interesantă care arată nivelul de panică din București de la acea vreme. Tânărul avea o mică slujbă în casa marelui boier Grigore Băleanu. Într-o zi, găsind o sticlă de rachiu, a băut din ea, însă nefiind obișnuit cu băuturile alcoolice, a început să vomite. Atunci, cei de la reședința boierului s-au speriat, crezând că băiatul, care fusese plecat, s-a îmbolnăvit de ciumă. Stăpânul casei a poruncit să se închidă porțile și a pus pe cineva de pază, iar cei din casă se gândeau deja dacă nu ar fi bine să fugă. Însă tânărul și-a revenit repede. Despre panica ce cuprinsese populația orașului relata și cojocarul Ioan Dobre, arătând că boierii plecau împreună cu familiile lor din oraș, refugiindu-se la țară, iar negustorii își goleau casele și prăvăliile, depozitându-și averile și mărfurile prin hanuri, biserici sau în afara capitalei.
Teodor Vârnav, adolescent și el la acea vreme, a ajuns în 1813 în București, venind din Moldova. Primul lucru pe care l-a remarcat, intând în oraș, a fost modul în care erau pedepsiți răufăcătorii: „doi oameni puși de vii în țapă, și altul asemenea spânzurat de grumaz”. Nu după mult timp, a izbucnit epidemia, iar Constantin Lada, negustorul pentru care tânărul lucra, a fugit împreună cu rudele sale la Afumați, lângă București. Aici se aflau mai multe familii de boieri, iar după ce două persoane au murit de ciumă, Lada s-a speriat și a hotărât să se întoarcă în capitală „și s-au închis în casa lui din hanul grecilor, și, ca unul ce se temea foarte de moarte și de molipsire, apoi când ieșea afară în târg ca să auză novitate, pe noi toate slugile ne închidea înăuntru în casă cu lacătă și cheia o lua cu dânsul, iar când se întorcea înapoi, își lăsa afară la afumătoare benișul [=haină boierească] ca să se curățească de molipsire, și noi cu altă nu ne îndeletniceam, decât numai priveam la uliță pe ferești și videam cum căra cioclii trupurile morților ciumați. În asemenea închisoare am petrecut mai bine de jumătate de an”.
Documentele de epocă dezvăluie o serie întreagă de probleme pe termen lung pe care „ciuma lui Caragea” le-a lăsat în urmă: localnici rămași văduvi sau orfani, proprietăți distruse, afaceri ruinate. De exemplu, Ancuței, „soțiia răposatului Negoiță slujitoru spătăresc”, i-au murit atât bărbatul cât și doi copii. Tot în timpul ciumei, actele casei în care locuia au fost pierdute. Terenul se afla în proprietatea mânăstirii Sf. Spiridon Vechi, iar starețul, spunea Ancuța, aflase că nu mai are documentele și încerca să profite de acest lucru. Egumenul încerca să ia o jumătate din terenul pentru care văduva plătea anual chirie, pentru a-l vinde altcuiva. Pentru rezolvarea conflictului, Ancuța a adresat o jalbă lui vodă Caragea: „Prea înălțate Doamne, Jăluiesc mării tale pentru sfințiia sa egumenul mănăstirii Sfântului Spiridon-Vechiu că având eu o casă făcută pă locul sfintei mănăstiri cu stăpânire neclintită de ani 40 și plata chiriei locului s-au răspuns necurmat din an în an, precum răvașele cele nouă de plată dovedesc. Și sfințiia sa aflând că mi s-au răpus sineturile de așăzământ ce am avut de la sfânta mănăstire pentru acel loc ce am în stăpânire de ani nepomeniți cu năprasnica boală a ciumei au fost împreună și cu alte avandalâcuri de ale casii. Murind bărbată-mieu și doi feciori nevârstnici de ciumă, s-au sculat tocmai acum prin marifetul cinstiții spătării de mi-au tăiat gardul grădinii prăpădindu-mi râmătorii și toate bucatele ce am avut puse în pământ și cu pricina căci n-am sineturile fiind răpuse din ciuma ce au fost, umblă să-mi strămute vechea stăpânire și să-mi ia locul jumătate ca să-l vândă la altul”.
Andrei Popescu
Bibliografie:
*** Bucureștii vechi. Documente iconografice, Atelierele „Cartea Românească”, București, 1936.
*** Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004.
*** Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, București, 1884.
*** Un povestitor ploieștean despre București și Ploiești în întâia jumătate a secolului al XIX-lea, Vălenii de Munte, 1928.
M. M. ALEXANDRESCU-DERSCA, Contribuții privind „ciuma lui Caragea” în București (1813-1814), în: „Materiale de istorie și muzeografie”, anul I, 1963.
Tudor DINU, Bucureștiul fanariot, vol. II: Administrație, meșteșuguri, negoț, Editura Humanitas, București, 2017.
Neagu DJUVARA, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne (1800-1848), Editura Humanitas, București, 2018.
Ilie CORFUS, Însemnări de demult, Editura Junimea, Iași, 1975.
I. FELIX, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea, partea I, Institutul de arte grafice Carol Göbl, București, 1901.
Dionisiu FOTINO, Istoria generală a Daciei, sau a Transilvaniei, Țerei Muntenesci și a Moldovei, vol. II, București, 1859.
Constantin C. GIURESCU, Istoria Bucureștilor, Editura pentru Literatură, București, 1966.
N. IORGA, Domnii români. După portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930.
Ion P. LICHERDOPOL, Bucureștii, București, 1889.
Ion I. NISTOR, Ravagiile epidemiilor de ciumă și holeră și instituirea cordonului carantinal la Dunăre, în: „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, seria III, vol. XXVII, 1944-1945.
George POTRA, Documente privitoare la istoria orașului București (1594-1821), Editura Academiei R.P.R., București, 1961.
Idem, Din Bucureștii de ieri, vol. I: Domni, boieri, orășeni, Editura Vremea, București, 2017.
Gabriel ȘTREMPEL, Catalogul manuscriselor românești, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
V. A. URECHIA, Din domnia lui Ioan Caragea, Institutul de arte grafice Carol Göbl, București, 1900.
Idem, Istoria românilor, vol. X, partea A, Institutul de arte grafice Carol Göbl, București, 1900.
Teodor VÂRNAV, Istoria vieții mele, Editura Polirom, Iași, 2015.
Constanţa VINTILĂ-GHIȚULESCU, Amintirile unui boier valah de pe vremea lui Ioan Vodă Caragea (1814-1817), în: „Revista istorică”, anul XXVIII, nr. 1–2/2017.
I. WEINBERG, Bucureștii și vremurile de odinioară, București, 1947.
Andrei Popescu este doctor în istorie, cercetător independent și autor de studii destinate publicării sau circuitului privat. A fost numit doi ani consecutivi (2019 și 2020) „Cercetătorul anului” de Arhivele Naționale ale României „pentru contribuțiile în domeniul valorificării documentelor aflate în păstrarea Arhivelor Naționale ale României”. Specializat în istoria modernă a României (secolele XVIII-XX), cercetările sale se concentrează mai ales pe următoarele segmente: microistorii, biografii, genealogii, elite politice. A publicat până în prezent șapte cărți, printre care: Elita Basarabiei la 1917-1918. Zece personalități care au făcut Unirea (Editura Minerva, 2018), Jean Miclescu. Boierul de la Călinești (Editura Humanitas, 2019), Grigore Filipescu. Viața, activitatea și năzbâtiile unui om politic controversat (Editura Vremea, 2020) și Călătorind prin istorie, alături de strămoși. Povești cu țărani, preoți, învățători, negustori și meșteșugari din secolele XVIII-XX (self-publishing, 2020). Îl puteți urmări pe Facebook sau pe alte rețele sociale (găsiți lista în profilul About.me).
„Oameni și locuri din trecut” este un blog partener al proiectului „Scriem istoria ta”. Puteți solicita realizarea unor articole pe teme de interes pentru dvs. (atâta timp cât ele se potrivesc cu tematica blogului) folosind formularul de contact aflat pe paginile site-ului scriemistoriata.com sau prin e-mail, la adresa scriem.istoria.ta@gmail.com. Dacă doriți să sprijiniți blogul, o puteți face cumpărând ghidul în limba engleză „How to Find Your Ancestors from Bucharest” sau donând simbolic o carte prin platforma Buy Me A Coffee. Puteți, de asemenea, să împărtășiți articolele cu prietenii sau rudele dvs., ajutând astfel blogul să ajungă la mai multe persoane. Vă mulțumim!
Oameni și locuri din trecut 