Timp de secole, lutheranii au reprezentat una dintre cele mai numeroase minorități religioase ale Bucureștilor. Majoritatea locuitorilor care practicau această religie erau sași din Transilvania stabiliți în capitala Valahiei de-a lungul timpului și locuiau aici cam de când există orașul. Acest lucru nu trebuie să ne mire, dacă ne gândim că orașul care a devenit prima capitală a țării, Câmpulung, fusese întemeiat de sași veniți de peste munți. Mulți dintre ei erau meșteșugari sau negustori și se orientau spre orașele și târgurile unde își puteau exercita meseriile.
O biserică lutherană construită din lemn exista în București încă din secolul al XVI-lea, după cum ne spune francezul Pierre Lescalopier, prezent aici în 1574: „A doua zi, 19 iunie, m-am plimbat prin oraș, unde n-am văzut nici o clădire frumoasă. Două biserici, una ortodoxă, una lutherană, erau făcute din lemn; toate acoperișurile sunt de țiglă, de șindrilă sau de paie; țara este roditoare, dar n-are nici piatră, nici ardezie”. Ce s-a întâmplat cu acea construcție, nu știm, însă se pare că la două secole distanță lutheranii din București nu mai aveau o biserică, ci doar o casă de rugăciune.
În 1753, Gustaf Celsing, ministrul Suediei la Istanbul, aflând că în capitala Valahiei coreligionarii săi nu aveau o biserică adecvată, a intervenit pe lângă autoritățile otomane în acest sens. Ca urmare, domnitorul Constantin Racoviță a emis un hrisov prin care acorda comunității autorizația de a construi o biserică în mahalaua Stejarului. Se pare că pe același loc se aflase cu un secol mai devreme o altă biserică „săsească”. Pastorul Göldner, liderul comunității, a trimis două persoane în străinătate, pentru a strânge donații în vederea ridicării bisericii. După ce au trecut prin Germania, au ajuns în Suedia, unde au primit de la regele Adolf Fredrik atât bani, cât și promisiunea că lutheranii din București se vor bucura de protecția legației suedeze de la Istanbul. La întoarcerea celor doi, lucrările au început, însă din cauza unui război ruso-turc și a morții lui Göldner, sfințirea bisericii a avut loc abia în 1778, pastor fiind Johann Klockner.
Pentru perioada următoare, știri despre comunitatea lutherană ne sunt oferite de câțiva călători străini. Armeanul Hugas Ingigean nota pe la 1780 că „luteranii au și ei o biserică; acolo au și tipografia lor. Tot acolo exista înainte și o manufactură de stofă și pânză, ai cărei lucrători erau cei mai mulți nemți”. Tot cam în aceeași perioadă, austriacul Franz Sulzer, scria: „comunitatea luterană-evanghelică, compusă din străini, mai ales din Ardeal, ca ceasornicari, argintari, farmaciști etc., [aflată] sub protecția rezidentului suedez din Constantinopol, își are serviciul religios public și biserica proprie cu turn și clopote”.
Un amănunt interesant este scos în evidență de rusul Pavel Divov, care în 1808 consemna că „protestanții au în întreaga țară o singură biserică, la București, în care pastorul luteran oficiază serviciul divin și pentru calvini”. Majoritatea calvinilor erau maghiari și au reușit abia în 1821 să își ridice o biserică proprie, din lemn, alături de cea lutherană. După cinci ani, lângă lăcașul de cult a fost deschisă prima școală maghiară din București. În anii 1863-1865, comunitatea calvină a ridicat o biserică nouă, din piatră. Aceasta, împreună cu bisericile ortodoxe Stejarul și Brezoianu, au fost demolate de regimul comunist în 1959, pentru a face loc Sălii Palatului și blocurilor din preajma acesteia.
Mărturii importante despre lutheranii din București au fost lăsate de Rudolf Neumeister, pastor al comunității în perioada 1846-1865. De la el aflăm că, între timp, lutheranii se aflau sub dubla protecție a Prusiei și Austriei. Casa parohială fusese împărțită în două, în jumătate din clădire fiind amenajată o școală cu două săli de clasă. Restul clădirii trebuia să asigure cazarea celor doi pastori și a învățătorului. Neumeister era însă mulțumit de spațiul existent: „aveam o cameră arătoasă, o odaie pentru studiu, una pentru dormit la fel de mare, o bucătărie, pivniță și toate cele necesare; chiar și o bucată din vița de vie aflată mai sus pe marea proprietate a parohiei îmi fusese dată mie spre folosință”.
Pastorul Neumeister a fost o persoană cunoscută în Bucureștii acelor vremuri. Avea relații apropiate cu consulii Rusiei, Prusiei și Austriei, a fost profesor particular pentru copiii multor reprezentanți ai elitei din capitala Valahiei, iar comunitatea lutherană îl îndrăgea. Tot el s-a ocupat de ridicarea în anii 1851-1853 a noii biserici, întrucât cea veche devenise neîncăpătoare pentru numărul de credincioși aflat în continuă creștere. Construcția se află în picioare și astăzi. Având 36 de metri, era la acea vreme cea mai înaltă clădire din oraș.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, biserica a beneficiat de sprijinul domnitorului (apoi regelui) Carol I și mai ales de cel al soției sale Elisabeta, care era de la naștere lutherană. Familiei Regale i-a fost amenajată o lojă specială, unde membrii acesteia veneau adesea pentru a participa la slujbe. Ziaristul englez James Ozenne scria în anii 1870 că „pentru protestanții germani există biserica luterană, un edificiu impunător, unde merge adesea și principesa Elisabeta, descendentă a Casei de Wied. În apropiere se află biserica calvină, construită pentru populația secuiască; lăcașul este însă mult mai modest”. Ulterior, biserica a fost dotată cu o orgă adusă din Transilvania, care atrăgea atenția vizitatorilor, atât din punct de vedere estetic, cât și acustic. De asemenea, în turn au fost montate clopote și un ceas. Biserica Lutherană mai era cunoscută pentru grădina din curtea parohiei, cunoscută ca „Grădina Bisericii Săsești”.
Andrei Popescu
Bibliografie:
*** Călători străini despre țările române, vol. II, Editura Științifică, București, 1970.
*** Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004.
*** Ibidem, vol. V, 2009.
*** Primăria Sectorului IV Verde 1926-1936, București, [1936].
Frédéric DAMÉ, Bucarest en 1906, Editura Socec & Co., București, 1907.
George D. FLORESCU, Din vechiul București. Biserici, curți boerești și hanuri după două planuri inedite dela sfârșitul veacului al XVIII-lea, București, 1935.
Constantin C. GIURESCU, Istoria Bucureștilor, Editura pentru Literatură, București, 1966.
G. I. IONNESCU-GION, Istoria Bucurescilor, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, București, 1899.
N. IORGA, Istoria românilor prin călători, vol. I, Editura Casei Școalelor, București, 1928.
C. I. KARADJA, Despre biserica luterană din București, în: „Revista istorică”, anul IX, nr. 7-9, iulie-septembrie 1923.
Constantin MOISIL, Bucureștii vechi. Schiță istorică și urbanistică, București, 1932.
Radu OLTEANU, Bucureștii în date, întâmplări și ilustrații, Editura Paideia, București, 2010.
James William OZANNE, Trei ani în România, Editura Humanitas, București, 2015.
Francisc PALL, Date noi despre istoria Bucureștilor la mijlocul secolului al XVIII-lea, în: „Materiale de istorie și muzeografie”, anul IV, 1966.
Paul SIMIONESCU, Paul CERNOVODEANU, Cetatea de scaun a Bucureștilor. Consemnări, tradiții, legende, Editura Albatros, București, 1976.
Daniel ZIKELI, Vereinte Kraft wirkt Großes. 150 Jahre evangelische Kirche A.B. in Bukarest, Editura Blueprint, București, 2003.
Andrei Popescu este doctor în istorie, cercetător independent și autor de studii destinate publicării sau circuitului privat. A fost numit doi ani consecutivi (2019 și 2020) „Cercetătorul anului” de Arhivele Naționale ale României „pentru contribuțiile în domeniul valorificării documentelor aflate în păstrarea Arhivelor Naționale ale României”. Specializat în istoria modernă a României (secolele XVIII-XX), cercetările sale se concentrează mai ales pe următoarele segmente: microistorii, biografii, genealogii, elite politice. A publicat până în prezent șapte cărți, printre care: Elita Basarabiei la 1917-1918. Zece personalități care au făcut Unirea (Editura Minerva, 2018), Jean Miclescu. Boierul de la Călinești (Editura Humanitas, 2019), Grigore Filipescu. Viața, activitatea și năzbâtiile unui om politic controversat (Editura Vremea, 2020) și Călătorind prin istorie, alături de strămoși. Povești cu țărani, preoți, învățători, negustori și meșteșugari din secolele XVIII-XX (self-publishing, 2020). Îl puteți urmări pe Facebook sau pe alte rețele sociale (găsiți lista în profilul About.me).
„Oameni și locuri din trecut” este un blog partener al proiectului „Scriem istoria ta”. Puteți solicita realizarea unor articole pe teme de interes pentru dvs. (atâta timp cât ele se potrivesc cu tematica blogului) folosind formularul de contact aflat pe paginile site-ului scriemistoriata.com sau prin e-mail, la adresa scriem.istoria.ta@gmail.com. Dacă doriți să sprijiniți blogul, o puteți face cumpărând ghidul în limba engleză „How to Find Your Ancestors from Bucharest” sau donând simbolic o carte prin platforma Buy Me A Coffee. Puteți, de asemenea, să împărtășiți articolele cu prietenii sau rudele dvs., ajutând astfel blogul să ajungă la mai multe persoane. Vă mulțumim!
Oameni și locuri din trecut 